Omul dintotdeauna a încercat să îşi uşureze viaţa şi a inventat diverse utilaje şi maşinării pentru ridicarea greutăţilor. Uneori acestea erau un doar un moft, alteori pur şi simplu nu se putea fără ajutorul acestora.
Doar ce am vorbit recent despre debarasari mobilier că şi am fugit cu gândul la soluţii mai uşoare de ridicare şi transport fără de care nu am putea să ne descurcăm prea uşor. În ziua de azi există soluţii multiple, inclusiv utilaje mici şi uşor de manevrat. Chiar şi vehiculele de transport au ataşate macarale mici pentru încărcare şi descărcare, sau sunt dotate cu lifturi hidraulice pentru ridicarea obiectelor mari, voluminoase şi grele.
Pornind de la deviza mutari mari cu eforturi mici ne vom întoarce în trecut, atunci când macaralele nu erau chiar atât de la îndemână, pentru a vedea cum se descurcau în trecut oamenii atunci când aveau de ridicat diverse sarcini mai mari…
La începutul secolului, macaralele mobile nu existau, ba mai mult aceşti termeni nici nu existau la momentul respectiv. Singura definiţie de macara mobilă putea fi dată locomotivelor macara ce se deplasau doar pe şine de cale ferată şi care se puteau roti complet în timpul lucrului.
Precum şi la micuţa macara cu abur din anul 1900, observăm predominanţa unor roţi dinţate uriaşe ce multiplicau puterea, numeroase cabluri parcă greu de urmărit de unde vin şi unde se duc, braţe din profile masive de fier pline de nituri, manete şi multe mecanisme ce ne captează interesul încă de la prima vedere.
În ziua de azi când spunem macara ne gândim la hidraulică şi la pistoane. În trecut însă, macaraua însemna abur, pinioane, pârghii şi cabluri. Motoarele erau acţionate cu ajutorul aburului, iar scripeţii, angrenajele şi pârghiile amplificau firava putere a vechilor maşinării.
În acele vremuri macaralele erau mari şi grele, iar singura sursă de energie utilizată era aburul. Din acest motiv existau nenumărate limitări şi dezavantaje: mobilitate redusă din cauza deplasării doar pe şinele de cale ferată, dimensiuni şi greutăţi foarte mari rezultate din cauza greutăţii cazanului, apei şi cărbunilor utilizaţi.
Cele mai mari utilaje erau de regulă întâlnite pe calea ferată, precum macaraua de mai sus, Central Vermont Railway Crane, construită în anul 1919 de Industrial Works şi care avea o putere de ridicare de 50 de tone. Complicate şi uneori parcă semănând cu adevăraţi monştri, pufăiau şi se chinuiau din greu să ridice sarcini care azi par mult mai uşor de ridicat.
Următoarea macara mobilă a fost construită în anul 1907. Mastodontul Nevada Northern Wrecking Crane putea ridica cu ajutorul aburului sarcini de până la 100 de tone!
Cu toate limitările, au existat însă şi câteva avantaje. Operatorii de macarale cu abur puteau manevra foarte fin ridicarea şi coborârea, adică mult mai încet şi mai uşor decât reuşeau operatorii care au lucrat pe primele macarale mobile cu benzină. În plus motoarele cu abur erau mult mai silenţioase decât cele cu benzină, acestea din urmă fiind foarte zgomotoase pentru că trebuiau turate pentru a nu se opri la cuplarea motor-ambreiaj-troliu.
Şi că tot veni vorba de cea mai şi cea mai…, iată şi o macara imensă, Manchester Ship Canal Crane, acţionată bineînţeles tot de puterea aburului. O construcţie uriaşă, o maşinărie puternică plutitoare ce putea ridica până la 250 de tone!
Aşadar, pornind de la debarasari mobilier şi urmărind deviza mutari mari cu eforturi mici, am avut azi ocazia să vedem câteva dintre primele cele mai puternice bijuterii tehnologice de altădată din domeniul maşinăriilor de ridicat, fără de care nu s-ar fi putut rezolva multe dintre problemele trecutului.
În urma realizării şi utilizării macaralelor cu abur, concluzia celor de la începutul secolului XX a fost una extrem de motivantă şi anume: Cheia pentru a face bani în industria macaralelor era mobilitatea!
Prin urmare am fost martorii unei evoluţii extrem de rapide spre apariţia diverselor macarale mobile…