În anul 1932 Luigi Stipa proiectează un avion ce pare destul de bizar în zilele noastre. Proiectul a fost pus în practică de producătorul italian Caproni şi a avut doar un caracter experimental.
Nu putem să nu remarcăm însă că avionul semăna mai mult cu o ţeavă de mare diametru sau chiar cu un butoi, fiind poreclit şi butoiul zburător.
Avonul Stipa-Caproni avea motorul montat chiar în interior, iar forma fuselajului, forma elicei, turaţia şi distanţa dintre elice şi marginea tubului, toate au fost optimizate în urma testelor repetate.
Aparatul era propulsat pe baza unui principiu asemănător cu cel al motoarelor cu reaţie moderne, fiind de forma unui tub Venturi în interiorul căruia se aplica principiul lui Bernoulli.
Obiectivul final era construirea unui avion de mare viteză ce ar fi transportat 100 de persoane.
Prototipul avea cockpitul dublu montat deasupra tubului.
Aripile erau de formă eliptică, iar direcţia pe orizontală şi pe verticală era controlată cu o cârmă şi elevatoare montate la ieşirea tubului pentru a acţiona astfel direct asupra jetului.
Motorul avea 120 cai putere şi, în conjunctura acestui design cu lungime de 6 metri, înălţime de 3 metri, anvergură de 14 metri şi greutate de 800 Kg, a permis în teste ridicarea mai rapidă în aer şi aterizarea pe piste scurte, la viteze foarte mici de numai 68 km/oră, adică mult mai bine decât alte aparate de zbor cu putere similară.
Cu toate acestea, deşi stabilitatea în zbor a uimit piloţii vremii, schimbarea direcţiei de zbor s-a dovedit a fi dificilă şi, neputând astfel dovedi multiple avantaje net superioare faţă de aeronavele clasice, dezvoltarea acestui tip de avion a fost întreruptă.